Este cu putinţă a fi repus în drepturi ca şi copil al lui Dumnezeu, după ce i-ai întors spatele?
Este cu putinţă ca indivizi având naşterea din nou să îşi piardă mântuirea? Odată ce ei sunt adoptaţi în familia lui Dumnezeu, nu vor fi pentru totdeauna copiii lui Dumnezeu? Aceste întrebări ţin de fundamentului teologiei creştine şi e important a fi cercetate prin rugăciune.
Înainte de toate, să luăm în considerare modul în care cineva ajunge să facă parte din familia Lui. Biblia spune: “Căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu.” (Romani 3:23). Şi totuşi, prin îndurare, Dumnezeu l-a trimis pe Singurul Lui Fiu să trăiască asemeni omului. Iar după aceea, Isus s-a dat pe Sine însuşi la moarte – o jertfă fără de păcate în locul nostru. Astfel, când venim la Dumnezeu, mărturisindu-ne şi părăsindu-ne păcatele, Dumnezeu ne iartă de dragul lui Isus, iar noi suntem adoptaţi în familia lui Dumnezeu ca şi copii ai Lui. “Însuşi Duhul adevereşte împreună cu duhul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi, dacă suntem copii, suntem şi moştenitori: moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună moştenitori cu Cristos, dacă suferim cu adevărat împreună cu El, ca să fim şi proslăviţi împreună cu El.” (Romani 8:16,17).
După acest proces de adopţie, mai este cu putinţă a se pierde această poziţie de copil? Mulţi spun: “Odată copil, pentru totdeauna copil” – intenţionâd să semnifice că ar fi imposibil a se pierde relaţia cu Dumnezeu. Totuşi, teoria aceasta conţine anumite dificultăţi. Toţi oamenii au fost la început copii ai diavolului, din moment ce toţi s-au născut în păcat. Şi dacă este cu putinţă să nu mai fii un copil al lui Satan, atunci lucrul acesta ne dă de gândit că, noi, de asemenea, putem să rupem relaţia noastră cu Dumnezeu.
Profetul Ezechiel face referire tocmai la acest fapt atunci când spune: “Dacă cel neprihănit se abate de la neprihănirea lui şi săvârşeşte nelegiuirea, şi moare pentru aceasta, moare din pricina nelegiuirii pe care a săvârşit-o.” (Ezechiel 18:26). Putem să observăm că Biblia afirmă clar că există posibilitatea ruperii relaţiei cu Dumnezeu şi în cele din urmă cineva să devină pierdut veşnic.
Luaţi în considerare binecuvântările care vin odată cu statutul de copil al lui Dumnezeu: bucurie, pace, ocrotire, împlinire a nevoilor, înţelepciune, eliberarea de condamnare şi multe altele, împreună cu nădejdea vieţii veşnice. De ce ar alege cineva să renunţe la aceste beneficii şi să revină în sclavia păcatului? Rareori această renunţare ajunge să se producă într-o clipă, mai degrabă şi cel mai adesea, renunţarea este precedată de o îndepărtare printr-o alunecare treptată de Dumnezeu. Domnul vrea să deţină întâietatea în vieţile oamenilor, dar cât de uşor priorităţile se schimbă şi primul loc este acordat familiei, locului de muncă, grijilor vieţii sau preocupării legate de plăceri. În om există o tendinţă naturală spre egoism, iar aceasta trebuie să fie răstignită printr-o comunicare apropiată şi prin consacrare faţă de Dumnezeu.
Când oamenii încep să se răzgândească, îndepărtându-se de Dumnezeu, El este credincios a le reaminti nevoia lor de a rămâne aproape. Totuşi, dacă ei aleg să ignore respectivele aduceri aminte, se vor trezi ajungând din ce în ce mai îndepărtaţi de Dumnezeu. În cele din urmă, îşi vor da seama că prima lor dragoste pentru Cristos a dispărut şi că ei păcătuiesc, ceea ce este dureros pentru Dumnezeu. Apostolul Petru a spus că această stare este mai rea decât starea de a nu fi fost niciodată născuţi din nou. “În adevăr, dacă, după ce au scăpat de întinăciunile lumii, prin cunoaşterea Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Cristos, se încurcă iarăşi şi sunt biruiţi de ele, starea lor de pe urmă se face mai rea decât cea dintâi.” (2 Petru 2:20,21).
Ce condiţie jalnică! Poate să mai fie vreo nădejde pentru o astfel de persoană? Este cu putinţă ca cineva să fie repus în drepturi după ce s-a îndepărtat de Dumnezeu? Profetul Ezechiel spune: “Dimpotrivă, când zic celui rău: "Vei muri!" - dacă se întoarce de la păcatul lui şi face ce este bine şi plăcut, dacă dă înapoi zălogul, întoarce ce a răpit, urmează învăţăturile care dau viaţa şi nu săvârşeşte nicio nelegiuire, va trăi negreşit, şi nu va muri.” (Ezechiel 33:14,15) Există nădejde, iar această nădejde constă în pocăinţă.
Împăratul David este un excelent exmplu în acest sens. De când păstorea oile, el a fost ales de Dumnezeu să fie conducătorul Copiilor lui Israel. Mulţi ani, David l-a urmat pe Dumnezeu şi s-a bucurat de binecuvântarea şi ocrotirea Sa. Despre David, Dumnezeu a spus că a fost un om după inima lui Dumnezeu. Cu toate acestea, într-o zi, David şi-a ţintuit prea mult privirea la ispita pe care diavolul i-a pus-o în cale. David s-a hotărât să comită o faptă despre care ştia că este gravă şi a continuat prin a comite adulter, iar apoi prin a complota la uciderea unui om. Cât de mult a căzut David de la neprihănirea care i-a caracterizat viaţa! Totuşi, când păcatul lui David a fost clar arătat de profetul lui Dumnezeu, el a strigat către Dumnezeu cu chinuit în inimă. Dumnezeu a văzut pocăinţa lui David, l-a iertat şi i-a redat mântuirea.
Numai astfel, îndurarea dumnezeiască fără de margini poate să ajungă la o persoană care a eşaut jalnic în faţa lui Dumnezeu şi care a căzut în cel mai josnic păcat. Aceeaşi îndurare poate să ajungă la cineva care a devenit neglijent şi care câştigă în lupta cu lumea, chiar dacă păcatele sale s-ar putea să nu pară atât de cumplite. Pentru Dumnezeu toate păcatele sunt mizerabile, jalnice. Apostolul Ioan a spus următoarele: “Copilaşilor, vă scriu aceste lucruri ca să nu păcătuiţi. Dar, dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Isus Cristos, Cel Neprihănit.” (1 Ioan 2:1). Iată ce trebuie să ţii minte: că este obligatoriu să te pocăieşti repede de orice păcat şi să primeşti iertarea pe care Dumnezeu vrea să ţi-o dea.
Deşi o astfel de îndurare este o mare nădejde pentru cineva care s-a îndepărtat de Dumnezeu, este important ca omul să nu abuzeze de această îndurare. Dumnezeu a plătit un imens preţ pentru răscumpărarea noastră, şi de aceea noi nu trebuie să tratăm cu uşurinţă mântuirea pe care El ne-o oferă. Dacă oamenii îl vor respinge continuu pe Dumnezeu şi planul divin de mântuire, Dumnezeu îşi va înceta chemarea adresată inimilor lor. Oamenii nu vor găsi nici un loc de pocăinţă pentru că au respins mult prea des îndurarea Lui. Îndemnul este să păstrăm în suflet îndurarea pe care Dumnezeu ne-o acordă şi să preţuim imensul privilegiu care ni s-a dat acela de a fi copiii lui Dumnezeu. Să împlinim dar poruncile Sale şi să rămânem într-o comunicare apropiată cu El. După toate acestea, într-o zi, vom ajunge în Cer, unde sufletele noastre vor fi veşnic în siguranţă.
%402x.svg){kind=icon}