Mântuirea în Profunzime

Naşterea Din Nou

Dumnezeu extinde oferta de mântuire şi viaţa veşnică în Cer fiecărei persoane, în mod individual. Fiecare persoană trebuie să aleagă dacă va accepta sau nu oferta lui Dumnezeu.

Ce este mântuirea?

Mântuirea este actul harului lui Dumnezeu prin care omul primeşte iertare pentru păcatele sale şi prin care omul stă înaintea lui Dumnezeu ca şi când nu ar fi comis aceste păcate niciodată. Această experienţă este posibilă prin moartea lui Isus Cristos – Fiul lui Dumnezeu – pe Cruce. De fapt, cuvântul mântuire provine din cuvântul grecesc care înseamnă „răscumpărător“ sau „mântuitor“. La naşterea lui Cristos, îngerii au proclamat: „…astăzi, în cetatea lui David, vi s-a născut un Mântuitor…“ (Luca 2:11). Singurul scop al lui Cristos de a veni pe pământ a fost de a aduce mântuirea familiei umane prin moartea Lui de sacrificiu.

Într-o epistolă către credincioşii din Corint, apostolul Pavel arată clar că moartea lui Cristos pentru mântuirea omenirii este fundamentul mesajului Evangheliei: „V-am învăţat înainte de toate aşa cum am primit şi eu: că Cristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi; că a fost îngropat şi a înviat a treia zi, după Scripturi“ (1 Corinteni 15:3-4).

De ce este necesară mântuirea?

La început, Dumnezeu a creat primul bărbat şi prima femeie din pământ, pe Adam şi pe Eva. Aceştia doi s-au bucurat de părtăşia desăvârşită cu Dumnezeu, umblând şi vorbind cu El, având vieţi curate şi pline de bucurie în frumoasa grădină care le asigura toate cele necesare traiului. Dumnezeu i-a creat pe Adam şi pe Eva ca agenţi morali liberi – având abilitatea şi libertatea de a alege dacă să I se supună sau nu lui Dumnezeu. Singura Sa regulă pentru cei doi a fost ca ei să nu mănânce dintr-un anume pom: pomul cunoştinţei binelui şi răului. În ciuda faptului că au ştiut de existenţa unei pedepse în caz de nesupunere (Geneza 2:17), cei doi au ignorat avertismentul lui Dumnezeu şi au mâncat din pomul oprit. Prin acest act deliberat de nesupunere faţă de Dumnezeu, păcatul a intrat în inimile lor. Din moment ce Dumnezeu nu are nimic de-a face cu păcatul, păcatul celor doi i-a despărţit de El. Teologii denumesc această nesupunere iniţială din Grădină, „Căderea Omului“.

Urmaşii lui Adam şi ai Evei – fiecare persoană născută în această lume – a moştenit natura păcătoasă a strămoşilor lor. În loc să vină în lume dorind să înfăptuiască ceea ce este drept, fiecare individ se naşte cu o înclinaţie naturală spre păcat. În Romani 3:23 citim că „…toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu.“ Păcatul nu înseamnă pur şi simplu un catalog al fărădelegilor comise, ci o condiţie din care sunt generate faptele rele ale fiecărui individ.

Păcatul poate să fie vizibil sau să îmbrace forme subtile, dar păcatul întotdeauna determină separarea omului de Dumnezeu. Prorocul Isaia arată acest lucru în Isaia 59:2 „ci nelegiuirile voastre pun un zid de despărţire între voi şi Dumnezeul vostru; păcatele voastre vă ascund Faţa Lui şi-L împiedică să vă asculte.“ Rezultatul final al păcatului este moartea şi despărţirea de Dumnezeu pentru totdeauna. Din moment ce toţi oamenii sunt păcătoşi, prin starea lor naturală, toţi sunt condamnaţi la moarte veşnică. Cu toate acestea, Dumnezeu în îndurarea Sa şi în bunătatea Lui veşnică, a asigurat mântuirea prin Isus Cristos ca mijloc pentru umanitate de a scăpa de consecinţele groaznice ale păcatului şi de a fi una cu Dumnezeu prin părtăşia dragostei.

Planul lui Dumnezeu pentru Mântuirea Omului

Păcatul şi vina sunt inseparabile, astfel că păcătosul este vinovat şi condamnat înaintea lui Dumnezeu. Neprihănirea perfectă a lui Dumnezeu şi dreptatea Sa perfectă pretinde ca printr-o pedeapsă să se plătească pentru păcat. Potrivit cu Epistola către Romani 6:23, „plata păcatului este moartea“ – moartea fizcă, moartea spirituală (separarea de Dumnezeu) şi moartea veşnică (separarea veşnică de Dumnezeu, fără nicio speranţă de a mai experimenta vreodată harul Său mântuitor).

Planul lui Dumnezeu „de la întemeierea lumii“ (Evrei 9:26) a fost de a-l trimite pe Fiul Său, Isus Cristos, să plătească pedeapsa pentru păcat. Numai o persoană perfectă şi fără vină putea să satisfacă justiţia lui Dumnezeu în privinţa plăţii pentru păcatul omenirii. Pentru că Cristos a fost fără păcat, El a putut „să guste moartea pentru toţi (adică pentru fiecare om)“ (Evrei 2:9) şi să plătească preţul de ispăşire pentru păcatele lor. În măreaţa Sa dragoste şi milă faţă de noi, Cristos şi-a dat de bunăvoie viaţa pe Crucea de la Calvar, suferind cruzimea morţii pe cruce, în agonia morţii, astfel ca noi să putem să fim mântuiţi de păcat şi de consecinţele acestuia. El a murit în locul nostru pentru ca noi să putem să avem iertarea păcatelor prin Sângele Său vărsat. Când un păcătos pocăit vine la Dumnezeu şi prin credinţă îşi mărturiseşte crezul că Isus este Fiul lui Dumnezeu, care a murit pentru întreaga omenire, acel păcătos pocăit va experimenta mântuirea.

După trei zile de la moartea de sacrificiu a lui Cristos, El a înviat din mormânt şi a călcat încă o dată pe faţa pământului! Acest măreţ fapt a fost confirmat de sutele de oameni care l-au văzut pe Isus după Învierea Sa. Acum, El trăieşte în Cer cu Dumnezeu.

Terminologie în legătură cu mântuirea

Există mulţi termeni utilizaţi în Scriptură, termeni care fac referire la aceeaşi lucrare a harului.

Neprihănire – a fi neprihănit înseamnă a fi iertat din punct de vedere juridic de Dumnezeu şi astfel absolvit de pedeapsa păcatului. Neprihănirea, care este opusul condamnării, se produce când Dumnezeu anulează vina şi iartă fărădelegile unui păcătos. În Romani 5:1 citim: „Deci, fiindcă suntem socotiţi neprihăniţi, prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Cristos.“ Dumnezeu priveşte la jertfa lui Isus, pe care a făcut-o pe Calvar, şi o acceptă ca substitut pentru păcătosul pocăit care plăteşte astfel pentru propria sa condamnare. De dragul lui Cristos, Dumnezeu îl iartă pe păcătos, îi şterge fărădelegile, şi procedând astfel îl iartă, adică îl consideră neprihănit.

Mântuit/Mântuire – În cartea Faptele Apostolilor (prescurtat F. Ap.) 16:30, citim că temnicerul din Filipi s-a aruncat la picioarele lui Pavel şi Sila întrebând cu disperare: „Domnilor, ce trebuie să fac, ca să fiu mântuit?“ Cuvântul mântuit provine din limba greacă şi înseamnă „eliberat“ sau „făcut integru“. Îngerul Domnului, care a apărut în faţa lui Iosif, i-a spus că Maria va naşte un Copil care este de la Duhul Sfânt, declarând: „…şi-i vei pune numele ISUS, pentru că El va mântui pe poporul Lui de păcatele sale“ (Matei 1:21).

Convertire – Isus a utilizat cuvântul convertit când şi-a învăţat ucenicii, „Adevărat, adevărat vă spun că, dacă nu vă veţi întoarce la Dumnezeu şi nu vă veţi face ca nişte copilaşi, cu niciun chip nu veţi intra în Împărăţia Cerurilor“ (Matei 18:3). A fi convertit înseamnă „a fi schimbat de la un scop sau de la o utilizare pentru un alt scop sau pentru o altă utilizare.“ De exemplu, o tendinţă actuală, în zonele în care cererea de locuinţe este foarte mare, este de a converti clădirile care cândva erau clădiri industriale sau depozite în apartamente. Interiorul este schimbat complet; numai dimensiunile exterioare ale structurii rămân aceleaşi. Acea clădire a fost convertită – schimbată – complet – de la un scop la alt scop. Când o persoană este convertită, persoana respectivă este schimbată complet prin puterea lui Dumnezeu.

Ispăşire – În Romani 5:11, citim: „…dar ne şi bucurăm în Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Cristos, prin care am căpătat împăcarea.“ Cuvântul ispăşire înseamnă „schimbare; repunere în drepturi faţă de bunăvoinţa divină.“ Aceasta se referă la reîmpăcarea dintre Dumnezeu şi omenire, reîmpăcare realizată prin moartea lui Isus Cristos pe Cruce. Acelaşi cuvânt este tradus (re)împăcare în majoritatea textelor din Noul Testament. Singura modalitate prin care o persoană poate să fie mântuită este prin credinţa în lucrarea de ispăşire a lui Cristos de pe Calvar.

(Re)împăcare – Păcatul a corupt natura morală a omenirii şi astfel starea originală a fiecărei persoane născută în această lume este revolta împotriva Creatorului. (Re)împăcarea trebuie să se producă – înţelegerea şi armonia trebuie să fie restabilite – dar, o persoană aflată într-o condiţie păcătoasă nu poate să-l abordeze pe Dumnezeu. Dregerea rupturii (repararea) poate să aibă loc numai prin intermediul unui mediator, iar acel mediator este Isus Cristos. În Coloseni 1:19-22, citim: „Căci Dumnezeu a vrut ca toată plinătatea să locuiască în El [Isus], şi să împace totul cu Sine prin El, atât ce este pe pământ, cât şi ce este în ceruri, făcând pace, prin sângele crucii Lui. Şi pe voi, care odinioară eraţi străini şi vrăjmaşi prin gândurile şi faptele voastre rele, El v-a împăcat acum prin trupul Lui de carne, prin moarte, ca să vă facă să vă înfăţişaţi înaintea Lui sfinţi, fără prihană şi fără vină.“ Prin hotărârea vărsării sângelui lui Cristos, armonia din nou este asigurată între păcătosul pocăit (păcătosul penitent) şi Dumnezeu, fiind aduşi împreună la părtăşie şi dragoste.

Regenerare/Născut din nou/Naştere din nou/ - Cuvântul regenerare literalmente înseamnă „a se naşte din nou“ şi se referă la schimbarea spirituală care are loc într-o persoană când aceasta intră în posesia noii vieţi în Cristos. Isus i-a spus unuia dintre fruntaşii iudeilor, pe care îl chema Nicodim, următoarele: „…dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu“ (Ioan 3:3). Fruntaşul Nicodim nu a înţeles această declaraţie şi a întrebat: „Cum se poate naşte un om bătrân? Poate el să intre a doua oară în pântecele maicii sale şi să se nască?“ Isus i-a răspuns: „Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă nu se naşte cineva din apă şi din Duh, nu poate să intre în Împărăţia lui Dumnezeu. Ce este născut din carne este carne şi ce este născut din Duh este duh. Nu te mira că ţi-am zis: <<Trebuie să vă naşteţi din nou. Vântul suflă încotro vrea şi-i auzi vuietul; dar nu ştii de unde vine, nici încotro merge. Tot aşa este cu oricine este născut din Duhul>>“ (Ioan 3:4-7). Expresia să vă naşteţi din nou înseamnă „născut de sus“. Isus, utilizând universal exemplul familiar al naşterii fizice, învăţa necesitatea renaşterii spirituale.

Răscumpărat/Răscumpărare – Expresia „a răscumpăra“ înseamnă „a redobândi; a cumpăra înapoi“. Apostolul Petru le-a scris credincioşilor din Biserica Primară, reamintindu-le: „Căci ştiţi că nu cu lucruri pieritoare, cu argint sau cu aur, aţi fost răscumpăraţi din felul deşert de vieţuire, pe care-l moşteniserăţi de la părinţii voştri, ci cu sângele scump al lui Cristos, Mielul fără cusur şi fără prihană“ (1 Petru 1:18-19). Preţul a fost plătit pentru răscumpărarea păcătosului prin moartea lui Cristos pe Calvar.

Cine poate să primească mântuirea?

Harul lui Dumnezeu este fără plată şi este oferit tuturor cu generozitate, pentru că Isus şi-a vărsat Sângele Său pentru ca toţi să poată să fie mântuiţi. Nimeni nu este ţinut în legăturile păcatului, ale condamnării şi forţat să îi slujească lui Satan fără şansa de a deveni un copil al lui Dumnezeu. Fiecărei fiinţe umane i s-a dat puterea de a alege. Oricare ar fi starea unui individ, Isus este în stare şi dornic să îl salveze. Isus a zis: „…şi pe cel ce vine la Mine, nu-l voi izgoni afară“ (Ioan 6:37). Acei care îşi deschid inima către Dumnezeu au parte de această promisiune: „Oricine va chema numele Domnului va fi mântuit“ (Romani 10:13). În cartea Apocalipsa 22:17, invitaţia universală este repetată: „Şi celui ce îi este sete, să vină; cine vrea, să ia apa vieţii fără plată!“ Apelul lui Dumnezeu se extinde tuturor oamenilor în fiecare generaţie, însă individul trebuie să facă o alegere personală de a se oferi el însuşi mântuirii.

Cum se primeşte mântuirea?

Paşii, în vederea primirii mântuirii, sunt consemnaţi în Cuvântul lui Dumnezeu – Biblia. În momentul în care o persoană întreprinde aceşti paşi în curăţie şi cu sinceritate, Dumnezeu îl va ierta şi îi va da certitudinea că s-a născut din nou la o nouă viaţă în Cristos.

Recunoaşte nevoia. Primul pas către primirea iertării este realizarea sau înţelegerea nevoii de a primi iertarea. Biblia spune că toţi au păcătuit: „Dacă zicem că n-avem păcăt, ne înşelăm singuri şi adevărul nu este în noi“ (1 Ioan 1:8). Când cineva recunoaşte că este un păcătos şi că este condamnat la iad, dacă nu este complet schimbat prin îndurarea lui Dumnezeu, atunci toată nevinovăţia şi toate calităţile persoanei respective pălesc, efectiv dispar înaintea lui Dumnezeu. Persoana respectivă se va vedea pe bună dreptate într-o stare primejdioasă, se va vedea într-o nevoie disperată a intervenţiei lui Dumnezeu pentru a-l salva, pentru a-l mântui de condamnarea veşnică.

Se pocăieşte şi mărturiseşte. Când un păcătos vine la Dumnezeu având tristeţe în inimă, din cauza păcatelor pe care le-a înfăptuit şi pe care le mărturiseşte, cerându-I lui Dumnezeu să îl ierte, Dumnezeu nu îl va respinge. Cuvântul lui Dumnezeu promite: „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire“ (1 Ioan 1:9). De asemenea, Cuvântul lui Dumnezeu mai spune: „Pocăiţi-vă dar, şi întoarceţi-vă la Dumnezeu, pentru ca să vi se şteargă păcatele…“ (Faptele Ap. 3:19). Pocăinţa nu câştigă iertarea lui Dumnezeu, ci, mai degrabă, îl aşează pe păcătos într-o poziţie din care acesta poate să fie primit de Dumnezeu. Înainte ca iertarea să poată fi acordată, Dumnezeu cere ca inima omului să aibă o anumită condiţie. În 2 Corinteni 7:10, citim: „În adevăr, când întristarea este după voia lui Dumnezeu, aduce o pocăinţă care duce la mântuire, şi de care cineva nu se căieşte niciodată (adică nu regretă întristarea după voia lui Dumnezeu – nota trad.); pe când întristarea lumii aduce moartea.“

Părăseşte toate păcatele cunoscute. O persoană care s-a pocăit cu adevărat va fi dornică să se îndepărteze de păcatele sale trecute şi plănuieşte să nu se mai întoarcă la ele. În Isaia 55:7 se citeşte: „Să se lase cel rău de calea lui şi omul nelegiuit să se lase de gândurile lui, să se întoarcă la Domnul care va avea milă de el, la Dumnezeul nostru care nu oboseşte iertând.“ Când cineva părăseşte păcatul şi se întoarce de la căile lui, iertarea lui Dumnezeu este oferită din belşug!

Cere. Păcătosul care s-a pocăit trebuie să-l invite pe Isus Cristos în inima şi în viaţa sa, cedând controlul vieţii lui în deplină cinste şi predându-se lui Cristos. Isus a spus: „Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi găsi; bateţi şi vi se va deschide. Căci orişicine cere, capătă; cine caută, găseşte; şi celui ce bate, i se deschide“ (Matei 7:7-8).

Crede. Când un păcătos se străduieşte să vină la Dumnezeu pentru milă şi iertare, prăpastia dintre el şi Mântuitorul trebuie să fie acoperită prin credinţă. Primirea sau acceptarea este condiționată de credința personală în ispășirea dată de Cristos. „…Căci cine se apropie de Dumnezeu, trebuie să creadă că El este şi că răsplăteşte pe cei ce-L caută“ (Evrei 11:6). În Epistola către Efeseni se spune: „Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte ca să nu se laude nimeni“ (Efeseni 2:8-9). Când un păcătos pocăit priveşte la lucrarea de ispăşire de la Calvar, credinţa îl cuprinde şi păcătosul pocăit primeşte mântuirea prin puterea răscumpărătoare a lui Cristos.

Siguranţa mântuirii

Dumnezeu îi va face cunoscut unei persoane când a fost mântuită. Biblia ne spune: „Însuşi Duhul adevereşte împreună cu duhul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu“ (Romani 8:16). Bucuria şi pacea vor lua locul sentimentelor de vină, a golului inimii şi a durerii din inimă. Sentimentul de condamnare va dispărea la un moment dat. În locul acestuia va fi o profundă iubire pentru Dumnezeu şi o dorinţă de a împlini ceea ce Lui îi este plăcut.

Ce anume realizează mântuirea

Când o persoană este convertită, persoana stă înaintea lui Dumnezeu ca şi cum nu ar fi păcătuit niciodată. Păcatele îi sunt iertate şi sunt îndepărtate de la persoana respectivă „cât este de departe răsăritul de apus, atât de mult depărtează El fărădelegile noastre de la noi“ (Psalm 103:12), şi le aruncă „în fundul mării“ (Mica 7:19) pentru a nu-i mai fi amintite niciodată. În a doua Epistolă către Corinteni, citim: „Căci dacă este cineva în Cristos este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi“ (2 Corinteni 5:17). Aspectul exterior şi felul de viaţă al credinciosului născut din nou se schimbă. Lucrurile rele, care erau îndrăgite cândva, ajung ca acum să fie urâte. Nu numai faptele se schimbă, dar chiar şi dorinţele sunt transformate. Când se produce mântuirea, sentimentul de separare şi de gol lăuntric dispare. Mântuirea determină ca persoana respectivă să simtă împlinirea, dragostea şi pacea. Un astfel de om va avea dragoste faţă de Dumnezeu şi faţă de alţi oameni.

Cum se păstrează mântuirea

Câteva acţiuni simple îi vor ajuta pe noii credincioşi să păstreze ceea ce Dumnezeu le-a dăruit.

Să-şi propună a continua să trăiască pentru Dumnezeu. Un creştin nou are nevoie să încheie un angajament de a se îngriji de legătura sa cu Dumnezeu şi să o preţuiască mai presus de orice. Deşi există şi posibilitatea de a reveni la starea dintâi, fiind din nou separat de Dumnezeu, acest lucru nu este nici necesar, nici de dorit. Dumnezeu va ajuta persoana care este hotărâtă să-şi păstreze mântuirea cu orice preţ. Dacă paşii cuiva sunt făcuţi în cadrul Cuvântului lui Dumnezeu, persoana respectivă va fi păzită de puterea lui Dumnezeu.

Să facă restituire. După primirea mântuirii, credinciosul născut din nou trebuie să îndrepte orice strâmbătate pe care a comis-o împotriva altora pentru a avea o conştiinţă curată înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor. Dumnezeu se aşteaptă ca cei ce Îl urmează să îndrepte trecutul ori de câte ori este posibil. Apostolul Pavel a spus: „De aceea mă silesc să am totdeauna un cuget curat înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor“ (Faptele Ap. 24:16).

Să citească Biblia. Biblia spune la 2 Timotei 2:15: „Caută să te înfăţişezi înaintea lui Dumnezeu ca un om încercat, ca un lucrător care n-are de ce să-i fie ruşine, şi care împarte drept Cuvântul adevărului.“ A împărţi drept Cuvântul înseamnă „a-l proporţiona corespunzător; a-i ataşa greutatea corectă.“ Credincioşii trebuie să preţuiască Cuvântul lui Dumnezeu, clădindu-şi viaţa pe Cuvântul Său şi zidind Cuvântul Lui în vieţile lor, întrucât Cuvântul luminează, încurajează şi indică ariile de pericol.

Să vorbească cu Dumnezeu. În 1 Tesaloniceni 5:17 găsim instruirea: „Rugaţi-vă neîncetat“. Este evident că nu putem să petrecem fiecare moment pe genunchi, dar este posibil să avem o atitudine de rugăciune oricând. Această atitudine este construită recunoscând dependenţa noastră de Dumnezeu, înţelegând prezenţa Sa înăuntrul nostru şi având hotărârea de a ne supune Lui pe deplin. Persoana care procedează astfel, va considera ca fiind ceva natural faptul de a se ruga des rugăciuni spontane în plus faţă de ceasurile periodice ale comuniunii susţinute cu El.

Să caute sfinţirea deplină. Dacă o persoană vrea într-adevăr să rămână mântuită, cel mai bun curs de acţiune este să caute imediat sfinţirea deplină. Mântuirea tratează cu faptele şi vina păcatelor comise, însă natura păcătoasă - tendinţa lăuntrică moştenită de la Adam – încă rămâne. Sfinţirea deplină tratează cu natura păcatului. Ioan s-a adresat dublului aspect al problemei păcatului şi a oferit dublul aspect al remediului în 1 Ioan 1:7-9, astfel: „Dar dacă umblăm în lumină, după cum El însuşi este în lumină, avem părtăşie unii cu alţii; şi sângele lui Isus Cristos, Fiul Lui, ne curăţeşte de orice păcat [la singular, natura păcatului]. Dacă zicem că n-avem păcat, [dacă spunem că nu ne-am născut cu o natură Adamică sau natură a păcatului], ne înşelăm singuri, şi adevărul nu este în noi. Dacă ne mărturisim păcatele [la plural, păcate înfăptuite], El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele [mântuire] și să ne curăţească de orice nelegiuire [sfinţire].“ Iertarea este oferită pentru păcatele comise în prezent, în timp ce curăţirea este oferită pentru natura Adamică. „Dumnezeul păcii să vă sfinţească El însuşi pe deplin; şi duhul vostru, sufletul vostru şi trupul vostru, să fie păzite întregi, fără prihană la venirea Domnului nostru Isus Cristos. Cel ce v-a chemat este credincios şi va face lucrul acesta“ (1 Tesaloniceni 5:23-24).

Părtăşia cu alţi creştini. Prieteniile trebuie să fie dezvoltate cu alţi credincioşi care au aceeaşi convingere. Petrecând vremea cu cei care şi-au încredinţat viaţa lui Dumnezeu, atât în cadru neorganizat, cât şi în conjuncturi mult mai organizate de închinare colectivă la Dumnezeu, constituie o mare sursă de tărie spirituală şi de încurajare. Evrei 10:24-25 ne avertizează împotriva părăsirii adunării noastre împreună cu alţi creştini. Când credincioşii se adună pentru închinare, ei primesc ajutor şi încurajare de la alţi credincioşi.

Învaţă să recunoşti încercarea. Apostolul Petru i-a prevenit pe credincioşi în Biserica Primară să nu se mire atunci când vine încercarea de foc, care are să-i încerce, ca de un lucru ciudat care li s-a întâmplat (1 Petru 4:12). Petru le-a făcut cunoscut faptul că încercările nu au fost lucruri anormale, încercările fac parte din planul lui Dumnezeu. Dumnezeu îngăduie încercarea credinţei creştinului, iar scopul este întărirea şi creşterea în credinţă.

Fă distincţie între ispită şi păcat. Este vital pentru cei care au devenit recent credincioşi creştini (adică, credincioşi ai lui Cristos) să facă distincţie între ispita de a face rău şi înfăptuirea unui păcat. ISPITA NU ESTE PĂCAT. Răzvrătirea împotriva poruncii lui Dumnezeu şi continuarea în facerea răului, aceasta înseamnă păcat.

Spune altora. Este important ca cei care au beneficiat de naşterea din nou să le spună celor apropiaţi, asociaţiilor şi colaboratorilor lor despre schimbarea pe care Dumnezeu a făcut-o în vieţile lor. În Apocalipsa 12:11 citim că cei care l-au biruit pe Satan, l-au biruit „prin sângele Mielului şi prin cuvântul mărturisirii lor.“

Fii receptiv la Duhul lui Dumnezeu. Duhul lui Dumnezeu este Călăuzitorul şi Învăţătorul credinciosului creştin. În Romani 8:14 citim: „Căci toţi cei ce sunt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu, sunt fii ai lui Dumnezeu.“ Este de importanţă vitală să luăm seama la atenţionările şi la sfatul Duhului Sfânt pentru inimile noastre.

Trăind biruitori

Unul dintre rezultatele mântuirii este acela al posibilităţii trăirii unei vieţi de biruinţă şi fără păcat. Citim în 1 Ioan 3:9-10, „Oricine este născut din Dumnezeu, nu păcătuieşte, pentru că sămânţa Lui rămâne în El; şi nu poate păcătui, fiindcă este născut din Dumnezeu. Prin aceasta se cunosc copiii lui Dumnezeu şi copiii diavolului. Oricine nu trăieşte în neprihănire, nu este de la Dumnezeu; nici cine nu iubeşte pe fratele său.“ Natura lui Dumnezeu şi natura păcatului nu se amestecă niciodată; aceste două naturi sunt radical diferite, încât este imposibil a obţine un amestec al acestora.

Un urmaş al lui Cristos trebuie să continue să umble în ascultare de lumina Cuvântului lui Dumnezeu pentru a-şi păstra mântuirea. În caz că nu procedează astfel, atunci, lumina aceea devine întuneric – şi cât de mare este întunericul acela! Singura modalitate prin care un credincios creştin născut din nou îşi poate păstra libertatea faţă de moartea spirituală este de a continua să îi fie scârbă şi să respingă tot ceea ce este păcat.

Atâta vreme cât credinciosul creştin trăieşte într-un trup muritor, va suferi din cauza slăbiciunilor şi limitărilor omeneşti. Persoanele mântuite şi sfinţite vor continua să înfrunte limitări de natură fizică, mentală şi chiar emoţională, toate acestea fiind rezultatul direct al căderii omului în păcat. De aceea, se poate întâmpla ca persoanele respective să greşească şi chiar să sufere mustrarea lui Dumnezeu; ca urmare, s-ar putea ca acestea să aibă nevoie să vină înaintea lui Dumnezeu şi să-şi exprime regretul pentru că a întristat inima lui Dumnezeu. Cu toate acestea, dacă tema fundamentală şi motivaţia vieţii cuiva, aflat într-o astfel de situaţie, este de a-L iubi pe Domnul cu toată inima, cu tot sufletul, cu toată puterea şi cu tot cugetul său (Luca 10:27), atunci, harul şi puterea lui Dumnezeu sunt suficiente pentru a păstra persoana respectivă curată şi eliberată de păcat. În Iuda 24 citim că Dumnezeu „poate să vă păzească de orice cădere şi să vă facă să vă înfăţişaţi fără prihană şi plini de bucurie înaintea slavei Sale.“ Apostolul Pavel i-a scris lui Timotei “…căci ştiu în cine am crezut şi sunt încredinţat că El are putere să păzească ce I-am încredinţat până în ziua aceea“ (2 Timotei 1:12). Dumnezeu va păzi persoana care doreşte să fie păzită. Întocmai după cum unirea vitală cu Domnul Isus a rupt puterea păcatului din inima şi natura noastră, continuarea în unitate cu El previne intrarea păcatului în viaţa noastră.

Un mesaj clar

Viaţa nouă în Cristos este posibilă pentru fiecare persoană. Realitatea naşterii din nou a fost dovedită de nenumăratele persoane care au experimentat o transformare completă în viaţa lor.

Biblia este clară: toţi cei care nu s-au născut din nou au nevoie să se pocăiască şi să privească spre Dumnezeu pentru mântuire. Urgenţa acestui mesaj nu poate fi trecută cu vederea, întrucât consecinţele sunt veşnice! În timp ce pe cei care refuză îi aşteaptă pierzarea veşnică, bucuria şi fericirea veşnică va fi răsplata celor care primesc şi păstrează această minunată experienţă a mântuirii.