Puterea Evangheliei

Puterea Evangheliei de a schimba inima omului şi de a sădi în ea duhul iertării este atât de minunat exemplificată în povestea de viaţă a unui fost condamnat cunoscut ani la rând ca fiind “Patruzeci şi cinci”. Probabil că puţini sunt dintre aceia care au trebuit să ierte gradul imens de nedreptate pe care acest om l-a iertat. Însă Isus a spus: “Dar dacă nu iertaţi oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre” (Matei 6:15).  

La vârsta de şaisprezece ani, flăcăul Patruzeci şi cinci a plecat de acasă din Rhode Island hoinărind spre vest. Într-o noapte a ajuns în oraşul Tacoma din statul Washington, într-un vagon de marfă, se nimerise să fie acolo tocmai când se comisese o crimă. Băiatul a fost arestat, judecat şi condamnat la douăzeci şi cinci de ani muncă silnică în penitenciar.  

De atunci, timp de optsprezece ani, el a suferit toată severitatea pedepsei care este dată unui criminal disperat. Odată, pentru că a vorbit în timp ce era aliniat, a fost închis într-o celulă de izolare aflată la şase metri sub pământ. În cea de-a treia zi a detenţiei lui în acel loc, atârnând în lanţuri, legat fiind de încheieturile mâinilor, el s-a rugat lui Dumnezeu.

Totuşi, existase şi o rază de lumină în viaţa lui de închisoare, iar această rază de lumină a fost prietenia lui cu micuţa fetiţă a unui gardian. Odată, el a scăpat fetiţa de lovitura unui deţinut răzbunător. Din acel moment, fetiţa a fost întotdeauna binevoitoare faţă de el.

Acolo, în celula de izolare, el s-a rugat lui Dumnezeu zicând că, dacă Dumnezeu va îngădui să o mai vadă din nou pe micuţa fetiţă, atunci el îl va sluji pe Dumnezeu şi va citi Biblia celorlalţi deţinuţi în tot restul vieţii lui. Chiar în seara acelei zile, când ajutorul de gardian a venit să-i ducă raţia de pâine şi apă, a venit şi fetiţa. Ea a întins mânuţa şi a spus: “Vino afară Patruzeci şi cinci. Eu am venit după tine. Tati a zis că vei lucra în spital.”  

Timp de trei ani el a lucrat în spital, unde şi-a ţinut promisiunea de a citi Biblia deţinuţilor. La încheierea acelei perioade de timp a fost eliberat din închisoare aproape distrus în trup şi la minte – fără casă, fără prieteni, fără nume.

A luat trenul spre Portland. Patru zile a pribegit în căutarea unul loc de muncă, fără să aibă ceva de mâncare şi fără vreun loc adecvat în care să doarmă, cu excepţia unei stive de cherestea. În final a coborât pe drumul care duce la Podul Burnside ca să se arunce în râu. Paznicul podului l-a tras jos de pe balustrada podului zicându-i: “Nu poţi să faci aşa ceva!” Plecând de pe pod a văzut o mare reclamă luminoasă, era emblema Bisericii Credinţa Apostolică. Parcă o putere nevăzută îl mâna să ia parte la serviciul Evanghelic de acolo. La încheierea serviciului, Patruzeci şi cinci a mers la altarul de rugăciune, unde s-a rugat şi Dumnezeu l-a mântuit.

Doi ani mai târziu, în timp ce el mărturisea la un serviciu despre viaţa şi întoarcerea sa la Dumnezeu, un bărbat a stat pe unul dintre locurile din spate ale bisericii şi asculta având lacrimi care îi curgeau pe obraz. La un moment dat şi-a părăsit locul şi a dat buzna pe trepte în jos. După câteva zile, cineva care a vorbit cu străinul acela i-a spus lui Patruzeci şi cinci că străinul ştia ceva despre el. Dornic să ştie ceva despre ai lui, el a aflat cum arăta străinul, dar şi că plecase la San Francisco în California.

Patruzeci şi cinci l-a urmat pe străin acolo şi aşa a aflat că era pe moarte într-un spital, din cauza tuberculozei. Atât de mare a fost dorinţa lui de a vorbi cu străinul, încât Patruzeci şi cinci s-a dus la directorul spitalului să ceară de lucru. Când a fost întrebat unde a mai lucrat înainte, el a înălţat o rugăciune lui Dumnezeu şi i-a spus povestea sa. Directorul spitalului plângea în timp ce asculta şi i-a spus să se prezinte la datorie chiar în noaptea aceea.

Mai târziu, după aproape o lună, el a avut împrejurarea favorabilă de a vorbi cu străinul. Într-o seară, omul l-a rugat să-i citească din Biblie. Patruzeci şi cinci i-a citit Pilda Fiului Risipitor. În timp ce vorbeau, omul l-a cuprins cu braţele pe fostul deţinut şi i-a spus: “Poţi să mă ierţi pentru răul pe care ţi l-am făcut?” Fostul deţinut a răspuns: “Nu mi-ai făcut nici un rău. Poţi să-mi spui ceva cu privire la mama mea?” Omul a răspuns: “Eu nu cunosc nimic despre ai tăi, însă eu sunt omul care a comis crima pentru care tu ai fost trimis la închisoare.” Apoi, a adăugat: “Aş dori să mă ierţi pentru toţi acei ani pe care i-ai petrecut în spatele zidurilor închisorii.”

Iată-l deci pe adevăratul criminal pentru a cărui crimă Patruzeci şi cinci a stat douzeci şi unu de ani în închisoare! Ba mai mult, îl ruga pe Patruzeci şi cinci să îl ierte!

Gândurile fostului deţinut au mers în urmă la anii mulţi pe care i-a petrecut în închisoare. I-a venit în minte bila mare şi lanţurile de fier pe care trebuise să le poarte. S-a gândit la seriile de câte treizeci de lovituri pe care le-a încasat la stâlpul de biciuire, la momentul în care a fost împuşcat în picior şi la săptămânile petrecute în celula de izolare. Simţea că nu era pregătit să-l ierte pe criminal din adâncul inimii. Aşa că, l-a lăsat pe omul bolnav şi s-a dus într-o mică încăpere de unul singur. Acolo, a îngenuncheat pe pardoseala de beton şi s-a rugat lui Dumnezeu. Timp de aproape trei ore s-a luptat cu Dumnezeu pentru a avea cu adevărat un duh de iertare. În cele din urmă un Glas i-a spus: “Iartă-l de dragul Meu!”

Patruzeci şi cinci s-a întors în salon şi l-a cuprins pe bărbat în braţele sale, zicându-i: “Te iert pentru tot răul pe care mi l-ai făcut, dar va trebui ca şi tu să-l rogi pe Dumnezeu să te ierte!” Omul a început să spună, repetând din nou şi din nou: “Doamne, îndură-te de mine păcătosul!” Iar Dumnezeu s-a îndurat şi l-a mântuit. După trei zile omul a murit.  

Mâinile criminalului au fost pătate cu sânge, dar Dumnezeu l-a iertat. Şi Patruzeci şi cinci, căruia i-a pricinuit o suferinţă atât de groaznică, de asemenea l-a iertat de tot răul din adâncul inimii lui.

Mulţi ani au trecut de atunci. Şi Patruzeci şi cinci, de asemenea, s-a dus să fie împreună cu Domnul. În veşnicie, cu un nume nou – fără a mai avea un număr în loc de nume – el umblă acum pe străzile de aur. Acolo, el şi omul în locul căruia a suferit de-a lungul acelui număr mare de ani Îl laudă pe Dumnezeu pentru că păcatele lor sunt spălate de Sângele Mielului.

Domnul Isus, Cel care ne-a învăţat să ne rugăm astfel: “Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri,” îi dă fiecărui om puterea de a ierta.