Trei Paşi

Experienţele Creştine Fundamentale

Ai tu parte de cele trei experienţe fundamentale pe care Dumnezeu le asigură pentru urmaşii Lui?

Mântuirea

Biblia ne învaţă clar că noi, toţi oamenii, ne-am născut în păcat. În Romani 3:23 citim: “Căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu.” Toţi ne aflăm în faţa pedepsei cu moartea din cauza păcatelor noastre, pentru că Biblia, de asemenea, spune că sufletul care păcătuieşte va muri. Fiecare dintre noi are nevoie să fie scăpat de la moarte, adică are nevoie să fie mântuit. Aceasta înseamnă că fiecare dintre noi are nevoie să i se aprobe iertarea de aceea sentinţă cumplită de moarte. Aceasta înseamnă că fiecare dintre noi are nevoie de a fi eliberat de sub puterea lui Satan.

Mântuirea sau scăparea de la moarte, nu se realizeză prin aderarea la o biserică. Mântuirea sau scăparea de la moarte nu se realizează “primindu-L pe Cristos” sau pur şi simplu prin întoarcerea unei noi pagini a vieţii tale şi “hotărându-te” să faci bine sau mai bine. Nu, nici unul dintre aceste trei lucruri. Mântuirea sau scăparea de la moarte este naşterea ta din nou. A fi născut din nou înseamnă a fi mântuit de păcatele tale, înseamnă a fi iertat, înseamnă să fii o făptură nouă în Cristos Isus. Când se întâmplă acest lucru, tu eşti transformat într-o clipă. Această transformare distinctă este asemănată în Biblie cu naşterea din nou.

În Evanghelia după Ioan, la capitolul 3, citim o relatare a conversaţiei lui Isus cu un bărbat al cărui nume era Nicodim, un conducător al iudeilor. Cristos i-a spus: “Trebuie să vă naşteţi din nou.” Apoi, Nicodim a întrebat: “Cum se poate naşte un om bătrân?” Nicodim nu a înţeles despre ce îi vorbea Isus, dar Isus i-a explicat că El nu se referea la naşterea fizică. Isus s-a referit la faptul că omul, din cauza păcatului înrădăcinat în inima omului, are nevoie de o renaştere spirituală.

“Renaştere spirituală” şi “naştere din nou” sunt două expresii care înseamnă mântuire. Mântuirea este posibilă pentru noi datorită sacrificiului pe care Isus Cristos l-a făcut pe Calvar. El a acceptat pedeapsa cu moartea pentru păcatele noastre şi a murit pentru ca noi să putem fi liberi.

Noi primim iertarea, pe care El a plătit-o pentru noi, când ne pocăim şi când ne întoarcem de la păcatele noastre. Atunci, prin rugăciune, venim înaintea lui Dumnezeu, care este Sfânt, mărturisindu-I în esenţă următoarele: “Doamne, ai milă de mine. Iartă-mă pentru toate relele pe care le-am făcut şi cărora le întorc spatele.” Dumnezeu îi iartă pe acei oameni care doresc din toată inima să întoarcă spatele oricăror fapte care L-ar nemulţumi pe Dumnezeu. El îi iartă pe acei oameni care, de asemenea, sunt şi dornici de a se supune îndrumării şi voii Sale în vieţile lor.

Dumnezeu nu are în vedere exteriorul omului. Deci, El nu se lasă impresionat de persoane, ci spune: “Şi pe cel ce vine la Mine, nu-l voi izgoni afară.” (Ioan 6:37). Nu are importanţă care este trecutul tău, care este biografia ta, care biserică ai frecventat sau ce fel de viaţă ai trăit, mântuirea este disponibilă, este accesibilă fiecăruia.

Cum vei ştii că eşti mântuit? Biblia ne spune: “Acum, dar, nu este nicio osândire pentru cei ce sunt în Cristos Isus, care nu trăiesc după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului.” (Romani 8:1). Duhul lui Dumnezeu mărturiseşte împreună cu duhul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu, făcându-ne cunoscut faptul că am fost convertiţi. Dorinţa şi ţelul nostru este de a trăi diferit. “Căci, dacă este cineva în Cristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi” (2 Corinteni 5:17).

Dacă eşti un copil al lui Dumnezeu, eşti eliberat din ghearele diavolului. Dacă eşti un copil al lui Dumnezeu ai putere să mergi mai departe şi să nu mai păcătuieşti. Mulţumiri să-I fie aduse lui Dumnezeu pentru iertarea Sa şi pentru mântuirea pe care numai El a făcut-o disponibilă!

Sfinţirea

Atunci când credem în Isus Cristos şi când devenim creştini născuţi din nou, păcatele pe care le-am comis până atunci sunt iertate. Această iertare este experienţa mântuirii. Totuşi, natura carnală moştenită de fiecare dintre noi de la Adam şi Eva încă necesită curăţire. Pentru că au încălcat porunca lui Dumnezeu, Adam şi Eva au devenit păcătoşi, posedând o natură stricată, iar acea natură stricată a păcatului a fost transmisă întregii rase umane, generaţie după generaţie. Această natură stricată poate să fie îndepărtată, dar numai prin sfinţire.

Sfinţirea ne face curaţi – curăţie a inimii – prin îndepărtarea tendinţei lăuntrice, moştenite, spre păcat. Suntem mântuiţi pentru că Isus Cristos a murit pe Calvar. Sfinţirea noastră, cât şi mântuirea noastră, este posibilă datorită lui Isus, “De aceea şi Isus, ca să sfinţească norodul cu însuşi sângele Său, a pătimit dincolo de poartă.” (Evrei 13:12). Sfinţenia inimii se întâmplă pentru că Dumnezeu, prin jertfa lui Cristos pe un deal din afara Ierusalimului, a creat o modalitate prin care putem să fim eliberaţi de stricăciunea naturii umane. Nu trebuie nici să desconsiderăm, nici să minimalizăm această doctrină a sfinţirii, întrucât sfinţirea este esenţială în viaţa noastră creştină.

Noi nu pretindem că sfinţirea ne face desăvârşiţi din punct de vedere uman. Nu spunem că tot ceea ce facem este întru totul corect începând de la acel moment. Nu, pentru că noi tot oameni suntem şi astfel suntem expuşi greşelii. Se întâmplă că uităm. Uneori mai greşim în gândire. Totuşi, Dumnezeu ne dă un scop sfânt şi un motiv pentru curăţie.

Una dintre rădăcinile de cuvinte traduse pentru verbul a sfinţi este “a fi pus deoparte” sau “a se consacra pentru o cauză sfântă.” Când clădirea bisericii noastre din Portland a fost inaugurată, s-a ţinut un serviciu de inaugurare, cu acea ocazie s-au înălţat rugăciuni către Dumnezeu ca El să binecuvânteze clădirea. Aceasta este ceea ce s-ar putea numi “a sfinţi locul”, consacrându-l pentru un scop sfânt. Tot astfel şi noi înşine, ca persoane individuale, ne consacrăm unui scop sfânt. De aceea, cu smerenie îl rugăm pe Dumnezeu să primească jertfa vieţilor noastre şi jertfa slujirii noastre. Noi înşine ne separăm de lume, fiind hotărâţi să ne ferim de orice apariţie, de orice manifestare a răului. Acesta este rolul pe care îl avem în pregătirea curăţirii inimii noastre.

Apoi, după ce am împlinit toate consacrările necesare, Dumnezeu curăţeşte omul nostru lăuntric. Această experienţă a sfinţirii este o lucrare instantanee a harului prin care natura păcatului, natură pe care am dobândit-o încă de la naşterea fizică, este curăţită din viaţa noastră. Rezultatul este că tendinţele noastre lăuntrice către păcat nu mai sunt prezente. Slava lui Dumnezeu umple sufletele noastre când suntem sfinţiţi, determinându-ne să ştim că lucrarea a fost înfăptuită. Apostolul Pavel a făcut referire la această parte a sfinţirii când le-a scris celor din Tesalonic următoarele cuvinte: “Dumnezeul păcii să vă sfinţească El însuşi pe deplin; şi duhul vostru, sufletul vostru şi trupul vostru să fie păzite întregi, fără prihană, la venirea Domnului nostru Isus Cristos.” (1 Tesaloniceni 5:23).

Învăţătura sfinţeniei este vitală. Vrem să fim siguri că suntem mântuiţi şi vrem să fim siguri că suntem sfinţiţi.

Botezul Duhului Sfânt

Cuvântul lui Dumnezeu este remarcabil cu privire la importanţa botezului Duhului Sfânt. Aceasta este o lucrare diferită de mântuire, este diferită de sfinţire şi este o lucrare dăruită pentru un motiv cu totul diferit. Mântuirea este pentru nevinovăţie. Sfinţirea este pentru curăţire. Botezul Duhului Sfânt este pentru împuternicire, iar mărturia exterioară a acestei experienţe este aceea a vorbirii în alte limbi după cum dă Duhul să se vorbească.

Ultimele cuvinte consemnate ale lui Isus şi adresate ucenicilor Săi au constituit o poruncă potrivit căreia ei trebuiau să aştepte în Ierusalim până când urmau să primească Duhul Sfânt. Urmaşii Lui s-au supus. În Faptele Apostolilor 2:1, citim astfel: “În ziua Cincizecimii, erau toţi împreună în acelaşi loc.” Citiţi acest verset cu atenţie în versiunea King James a Bibliei. Referirea este făcută pentru cuvântul “împreună”, faţă de care trebuie să se extindă semnificaţia în sensul că toţi aveau “aceeaşi voinţă” sau ”dorinţă”. Isus s-a rugat Tatălui ca ucenicii Lui să fie sfinţiţi, iar în cazul de faţă citim că ei erau toţi împreună în acelaşi loc. Cu alte cuvinte ucenicii fuseseră sfinţiţi.

Duhul lui Dumnezeu s-a pogorât, pentru că cei care se rugau şi-au pregătit inimile pentru a primi. “Deodată, a venit din cer un sunet ca vâjâitul unui vânt puternic şi a umplut toată casa unde şedeau ei. Nişte limbi ca de foc au fost văzute împărţindu-se printre ei şi s-au aşezat câte una pe fiecare din ei. Şi toţi s-au umplut de Duh Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, după cum le dădea Duhul să vorbească.” (Fapt. Ap. 2:2-4)

Unii susţin prin învăţăturile lor că botezul Duhului Sfânt ar fi fost dat numai în vederea fondării Bisericii Primare. Şi totuşi, în Ziua Cincizecimii, apostolul Petru le-a spus miilor de oameni care l-au auzit predicând că făgăduinţa era pentru ei şi pentru copiii lor şi pentru toţi care erau departe faţă de momentul respectiv, în sensul că aveau să fie în viitor, “în oricât de mare număr îi va chema Domnul Dumnezeul nostru.” (Fapt. Ap. 2:39). Cuvintele lui Petru îi includ şi pe credincioşii din zilele noastre.

Cuvântul lui Dumnezeu ne învaţă că Duhul Sfânt este dat pentru a ne mângâia şi pentru a ne sfătui. Duhul Sfânt ne va călăuzi în tot adevărul şi ne va da puterea şi iscusinţa de a fi martori eficienţi pentru Cristos. Duhul Sfânt ne va aminti lucrurile pe care Isus le-a predat ca învăţătură. Duhul Sfânt va îndruma paşii noştri, ne va da nădejde şi protecţie spirituală, ajutor în neputinţele noastre şi sprijin în slăbiciunile noastre.

Eşti tu mântuit? Eşti sfinţit? Ai primit botezul Duhului Sfânt? Dacă nu, atunci caută-L pe Dumnezeu pentru aceste experienţe.