Un marinar zbuciumat află un port liniştit

Îmi este atât de drag să le spun oamenilor despre Isus! El m-a întors din mizeria unei vieţi petrecute în suferinţă la bucuria de a trăi pentru Isus.

Mama era o creştină care şi-a învăţat copiii despre Isus. Dar soarele nu a mai strălucit în casa noastră de când aveam zece ani. Mama mea a murit atunci. Tatăl meu a vrut să merg la biserică şi să am parte de o viaţă bună. Chiar şi eu am dorit să fac ceea ce era drept, dar am aflat că nu puteam.

Noi nu aveam o casă arătoasă şi nici multe lucruri pe care alţi oameni le aveau. La şcoală, copiii glumeau pe seama noastră pentru că noi nu aveam decât haine vechi şi mâncare proastă. O vreme am suportat batjocura, dar după aceea am început să-mi folosesc pumnii. Un lucru a condus la alt lucru. Eu am început să fac câteva mici lucruri rele, iar cu timpul acestea s-au adunat atât de mult încât nu mai puteam să fac faţă. Într-un târziu mi-am zis: “Am să fac ceea ce vreau să fac, fără să ţin seama de vreo lege.” Relele mele m-au învăluit şi am fost adus în faţa justiţiei. Oficialii locali se întrebau: “Ce să ne facem cu acest băiat, să-l trimitem la o şcoală de corecţie?” În inima mea era numai mizerie, dar nu puteam să schimb felul în care trăiam.  

În cele din urmă am fugit de acasă. Am ajuns pribeag, muncind când aici, când acolo. Viaţa a fost dură. De multe ori am dormit în vagoane de marfă şi mă întrebam de unde aveam să am parte de micul dejun. Când reuşeam să câştig vreo câţiva dolari, îi cheltuiam căutând să mă bucur de un timp bun.

Obiceiurile rele m-au înlănţuit. Am ajuns să fumez patru sau chiar cinci pachete de ţigări pe zi. Amărăciunea, hula şi ura erau în inima mea.  

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, am început să navighez pe mare. Am petrecut cinci ani pe nave de război şi tancuri petroliere în serviciul militar printre oameni cărora nu le păsa de nimic cu privire la viaţă.

De multe ori Dumnezeu a ocrotit nava pe care mă aflam. Vedeam minele plutitoare când treceam pe lângă ele. În timpul luptelor, gloanţe crâncene şi bombe care explodau luminau cerul nopţii.

Într-o zi, în timp ce stăteam de unul singur sprijinit de balustrada navei, mizeria din inima mea m-a copleşit. Nu mai doream să trăiesc. Privind la valurile întunecate am zis în sinea mea: “Am să pun capăt la toate. Voi sări peste bord.” Diavolul mi-a şoptit: “Sari! Nimeni nu îţi va simţi vreodată lipsa!”  

Dar exact în clipa aceea, Isus a vorbit inimii mele. El a zis: “Dacă sari, care va fi sfârşitul?” Eu am ştiut că Glasul acela venea din Cer şi nu am sărit. Dar mizeria încă mai era prezentă în inima mea.

Într-una din seri nava mea a ajuns în Portland, Oregon. Un bărbat de la Biserica Credinţa Apostolică era pe chei tocmai când am acostat. Am putut să observ că acel bărbat nu era la fel ca oamenii în preajma cărora eram eu, de obicei. Pe faţa lui pacea se putea citi clar.

Bărbatul acela m-a întrebat dacă aş fi vrut să merg la biserică. Eu i-am spus că nu eram interesat. El mi-a zis: “Mai bine ai veni. Îţi va face bine.” Nu aveam cum să refuz o facere de bine. Duhul lui Dumnezeu a început să lucreze la inima mea. După ce omul a plecat, am alergat după el şi i-am spus că am să merg cu el în seara următoare.

În seara următoare, în timp ce intram în biserică, am văzut în jurul meu oameni care erau atât de fericiţi. Faptul acela a fost pentru mine o surpriză. Am ascultat cea mai frumoasă muzică pe care am auzit-o vreodată şi am simţit Duhul lui Dumnezeu în tot ceea ce avea legătură cu serviciul. Una după alta, auzeam persoane care au mărturisit despre eliberarea pe care Dumnezeu le-a dat-o, scăpându-i atât de obiceiurile, cât şi de dorinţele păcătoase. Au vorbit despre felul în care au găsit fericirea şi pacea slujindu-i lui Isus.

În seara aceea mi-am dat seama că exista o şansă ca să ies din mizeria şi dezordinea mea. Eu nu mai avusesem lacrimi pe obraz de când eram copil, dar în seara aceea lacrimile îmi brăzdau faţa în timp ce ascultam minunatele povestiri. De fapt, oamenii aceia mi-au spus că Isus putea să-mi îndrepte viaţa. Începând din acel moment, am dorit mult să fiu un creştin adevărat.

La încheierea serviciului, am ieşit şi eu în faţă la rugăciune. Oamenii lui Dumnezeu au îngenuncheat alături de mine. Dar divolul, şarpele cel vechi, încă mă mai tulbura în inimă, zicându-mi chiar atunci: “Uite cum sunt aliniaţi înaintea ta. Ai putea să dobori pe câţiva cu o singură lovitură.” Eu mă luptasem încă de pe vremea când eram băieţandru, dar în clipa aceea m-am aşezat pe propriile mele mâini. Nu mai doream nici un fel de scandal!

Deşi nu m-am rugat până să ajung să fiu mântuit de Domnul în seara aceea, totuşi, am avut parte de un început. Când am revenit pe navă, primul lucru pe care l-am făcut a fost să-mi fac curăţenie în cabină. Am aruncat tutunul afară pe hublou. În apă au ajuns câteva dintre lucrurile cu care, înainte, plănuisem să petrec un timp bun pe mare.

Am început să citesc Biblia. Nu am putut să înţeleg tot ce am citit, dar atât cât am înţeles mi-a atins inima.

Într-o zi citeam Biblia în sala de mese a navei. Unii din cadrul echipajului au zis: “Aruncă măi chestia aia în cuptor. Nu îţi va face niciun fel de bine.” Un altul a spus: “Mai bine te-ai duce la un psihiatru să te consulte. Ai nevoie de ajutor.” Dar eu nu i-am băgat în seamă.

Când nava pe care eram a revenit în Portland, singura mea dorinţă a fost să merg înapoi la biserică şi să mă rog la acele altare de rugăciune. Sincer, pe genunchi, l-am căutat pe Isus. Nu cunoşteam prea multe despre rugăciune, dar i-am spus Domnului că mi-a părut rău pentru păcatele mele şi că doream atât de mult ca Raiul să fie casa mea. Iar Isus a răspuns rugăciunilor mele! El a intrat în inima mea, a îndepărtat dorinţa de a păcătui şi mi-a dat o adevărată pace şi bucurie.

Isus m-a eliberat de toate obiceiurile şi din toate căile mele rele. Viaţa mea a fost schimbată complet într-o clipă. Tulburarea, amărăciunea şi nemulţumirea, toate acestea au dispărut. Gândiţi-vă! De la o viaţă atât de mizerabilă, încât am luat în considerare faptul de a-mi lua viaţa, la o viaţă plină de bucurie şi biruinţă, totul s-a întâmplat într-o clipeală!  

Contractul pe care l-am avut mă obliga la încă un voiaj. Dar eu am dorit să rămân cu cei de la Credinţa Apostolică, iar Domnul a îngăduit lucrul acesta. Am primit o înştiinţare că nava mea nu va mai face niciun voiaj de atunci înainte. Astfel, am fost liber să mă stabilesc în Portland!

De când Isus m-a salvat, am avut parte de mulţi ani de pace şi mulţumire. Am o soţie care este creştină şi patru copii. Am o nădejde slăvită privind Cerul şi mă simt bine în lăuntrul meu. Toate acestea Isus le-a făcut pentru mine.

Acum îmi este atât de drag să le spun altora despre Isus. Este aşa o mare bucurie să vizitez vapoarele care acostează în portul Portland şi să-i invit pe alţii să vină la biserică. La urma urmelor, cineva m-a invitat şi pe mine!