Unde îţi vei petrece veşnicia?

Pe când eram doar un copil am fost învăţat despre Dumnezeu, dar vreme îndelungată Evanghelia nu m-a atras. La vârsta de treisprezece ani, când m-am dus la altarul rugăciunii pentru a mă ruga lui Dumnezeu, Domnul mi-a arătat nişte bile de marmură pe care, cândva le furasem. Dumnezeu mi-a cerut să le înapoiez, dar eu am refuzat. Am ieşit de la rugăciune şi de atunci nu m-am mai rugat pentru ca să fiu mântuit, până după vârsta de patruzeci şi trei de ani.

Am mers la liceu ca boxer amator şi jucător de fotbal. Ar fi trebuit să fiu fericit fiindcă eram tânăr şi sănătos. Am avut toate lucrurile pe care tinerii şi le doresc, dar în interiorul meu era ceva care nu a găsit satisfacţie niciodată.

Când am absolvit şcoala, m-am dus să lucrez în cadrul şantierelor forestiere. Acolo am trăit exact ca ceilalţi muncitori forestieri. Mergeam în oraş să beau, să mă bat cu alţii, şi am intrat în tot felul de încurcături. Nu m-am gândit niciodată să-L slujesc pe Domnul. Nimeni nu putea să mă convingă de faptul că un creştin ar putea să se bucure de viaţă. Când îmi vizitam mama mergeam cu ea la biserică, dar imediat ce serviciul se încheia părăseam biserica. Mama tot mă întreba dacă mergeam la biserică şi cel mai adesea eu îi spuneam aşa: “Mămică, pentru ce să mai merg şi la biserică fiindcă acolo mă simt atât de mizerabil?” De fapt, eu nu îmi dădeam seama că Dumnezeu mă cerceta şi că de aceea mă simţeam condamnat când mergeam la biserică.

Într-o zi, totuşi, Dumnezeu mi-a cuprins inima într-un mod clar. Într-o după-masă de sâmbătă, stăteam într-un bar şi vizionam un meci de fotbal la televizor, când dintr-o dată am auzit o Voce care m-a întrebat: “Unde îţi vei petrece veşnicia?” Atunci, m-am întors cu faţa către scaunul de lângă mine, dar nu era nimeni acolo. Apoi, am revenit la vizionarea meciului şi din nou am auzit Glasul acela. Însă de data aceasta mi-a spus: “Ce importanţă crezi că are în veşnicie cine anume câştigă meciul acesta?” În momentul acela am ştiut Cine îmi vorbea. M-am ridicat şi am părăsit imediat barul acela.

Deşi nu eram unul dintre aceia căruia să-i fie vreodată frică, în după-masa aceea m-am îngrozit. Acum îmi era teamă să nu mor cumva înainte de a merge la biserică. În dimineaţa următoare, duminică dimineaţă, m-am dus la biserică şi am început să mă rog, şi nu am încetat rugăciunea până când Domnul nu S-a pogorât şi mi-a mântuit sufletul. Dumnezeu a înfăptuit o schimbare minunată în viaţa mea! Obiceiurile şi poftele pe care le avusesem de-o viaţă au dispărut într-o clipă, iar eu aveam o perspectivă nou-nouţă în viaţă. Până atunci nu am putut niciodată să înţeleg de ce mergeau oamenii la biserică. Însă din ziua aceea şi până în prezent am constatat că nu se pot ţine servicii de biserică chiar atât de des, încât să ajungă să mă mulţumească.

După ce fusesem mântuit de vreo câteva săptămâni, am auzit că aveam nevoie să fiu sfinţit. Nu ştiam nimic despre sfinţire, dar într-o seară stând în apartamentul meu, mi-am dat seama că ceva lipsea în viaţa mea. I-am spus lui Dumnezeu: “Doamne, Tu ştii de ceea ce am nevoie. Tu ştii de ceea ce duc lipsă, Te rog dăruieşte-mi acel ceva.” Chiar atunci şi chiar acolo Domnul m-a sfinţit. Slava lui Dumnezeu a umplut apartamentul acela. Nu am avut cum să mai stau înăuntru. Am ieşit din apartament şi m-am plimbat de colo până colo pe străzi. Râdeam, strigam şi plângeam. În cele din urmă L-am rugat pe Domnul astfel: “Doamne, acum va trebui să mă opreşti. Pur şi simplu nu pot să mă abţin.”  

Apoi, am continuat pe calea aceea, fiind fericit în Evanghelie. După aceea, la un serviciu de seară, am auzit o mărturie care mi-a atins inima. Domnul mi-a spus: “Iată o mărturie pe care Eu pot să o folosesc pentru că acest om a fost botezat.” Dintr-odată, mi-am dat seama că şi eu aveam nevoie de acea experienţă. Nu am înţeles ce era botezul Duhului Sfânt şi nu văzusem niciodată pe cineva primindu-l, dar simţeam cum o foame a izvorât în inima mea.

La câteva zile după aceea, păstorul bisericii noastre m-a întrebat: “Ai vrea să participi la Adunarea Taberei din Midwest?” Eu am răspuns: “Da, aş vrea.” Apoi, păstorul nostru a zis: “Domnul mi-a spus să te duc acolo.” Am participat la tabăra din Midwest având doar un singur scop în minte: Doream să primesc botezul Duhului Sfânt. Adunarea la tabără a început sâmbătă seara, iar eu m-am rugat la fiecare serviciu. În ziua de miercuri m-am cam descurajat, dar când am intrat în seara aceea în biserică i-am spus Domnului: “Dacă în seara aceasta se va pogorî aici vreo putere‚ o parte din ea va cădea peste mine, fiindcă am să fiu şi eu aici.”

Îmi făcusem nişte idei proprii despre primirea botezului Duhului Sfânt. Nu eram interesat în prea multe demonstraţii – tot ceea ce îmi doream a fost experienţa. Însă, Domnul mi-a arătat că urma să mă boteze în felul Său. În seara aceea El mi-a spus: “Acum, mă laşi pe Mine să te botez?” Eu am spus doar atât: “Amin!”, şi acela a fost ultimul lucru pe care mi-l amintesc. După experimentarea botezului, i-am întrebat pe cei care se rugaseră împreună cu mine: “S-a întâmplat cumva că am părăsit cortul acesta? Vă întreb pentru că am simţit cum acoperişul se ridică.” Da, primisem botezul Duhului Sfânt şi experienţa a fost şi încă este minunată.

Am revenit la munca mea de lucrător forestier, iar într-o zi, pe când doboram copaci, unul dintre copaci s-a prăbuşit peste mine. Ştiam că fusesem grav rănit, pentru că nu am fost în stare să mă mai ridic. Când am ajuns la spital, păstorul nostru din Roseburg era acolo ca să se roage pentru mine. Eu am spus: “Totul este în regulă. Acolo unde mă duc nu mă va mai durea deloc.” Am simţit prezenţa Domnului, şi într-adevăr pentru mine nu mai conta dacă mai urma să trăiesc sau nu. Dacă muream, ştiam unde aveam să merg, şi vă spun că sentimentul acela este unul minunat. Asistenta medicală, care era de serviciu în noaptea aceea, a spus că a mers de două ori să-l aducă pe medic să mă acopere pentru a mă scoate din salon fiindcă murisem. Dar Domnul mi-a cruţat viaţa. Asistenta a mai spus: “În noaptea trecută era o Prezenţă în jurul patului dumneavoastră, o pace pe care nu am mai simţit-o vreodată înainte, în toată experienţa mea de asistentă medicală.” Eu am putut să-i spun doar atât: “Da, Prinţul Păcii a fost aici!”

Eram atât de rău accidentat încât nimeni nu se aştepta să mai trăiesc. Spatele meu era fracturat în trei locuri. Majoritatea coastelor îmi erau rupte sau desprinse de şira spinării, umărul îmi era zdrobit, iar splina mea era şi ea ruptă. Dar Domnul S-a pogorât până la mine şi m-a vindecat. La două luni după acel accident am fost înapoi la locul muncă.  

De-a lungul anilor L-am pus pe Dumnezeu la încercare în tot felul de situaţii. Evanghelia este singurul lucru pe care l-am descoperit vreodată că devine din ce în ce mai bun odată cu folosirea lui. Evanghelia face ca viaţa să merite a fi trăită, iar eu intenţionez să o păstrez pentru tot restul vieţii mele.