VERSET DE MEMORAT: „Când va păcătui astfel şi se va face vinovat, să dea înapoi lucrul luat cu sila sau luat prin înşelăciune sau încredinţat lui sau lucrul pierdut pe care l-a găsit.“ (Levitic 6:4)
Copiii lui Israel se aflau la poala Muntelui Sinai, iar Cortul Întâlnirii tocmai fusese ridicat. Era vremea ca poporul să înveţe cum să se închine, iar această porţiune din Levitic tratează apropierea lui Israel de Dumnezeu.
O parte semnificativă a închinării lor era constituită de jertfele de sacrificiu sau sacrificiile, iar cerinţele stabilite ilustrau în multe feluri mântuirea credinciosului din zilele noastre. Arderea de tot ilustrează faptul că singura modalitate pentru copiii lui Israel de a se apropia de Dumnezeu şi de a găsi iertarea era prin vărsarea de sânge. Numai sângele poate să ispăşească păcatul. În acest pasaj, vedem nu doar ceea ce Dumnezeu le-a poruncit israeliţilor să împlinească, ci, de asemenea, vedem şi felul în care sacrificiile lor, alături de alte practici, priveau peste vremuri la sacrificiul făcut pe Calvar de Mântuitorul nostru, Isus Cristos.
Una dintre jertfele pentru care Dumnezeu s-a îngrijit, asigurând cele necesare, a fost jertfa de mulţumire. Aceasta mai era denumită jertfa pentru păcat şi care, la vremea traducerii Bibliei, însemna orice fel de mâncare. În acest caz referirea se face la grâne. Asemeni arderii de tot, jertfa aceasta era adusă voluntar. Trebuia să fie fără aluat, care era simbolul păcatului în cadrul jertfelor aduse pe bază de grâne. Jertfele pentru păcat includeau şi untdelemnul, ceea ce reprezenta Duhul lui Dumnezeu. De asemenea, aceste jertfe mai cuprindeau şi sare, care conservă alimentul sau care îl păstrează nealterat, ceea ce denotă curăţire şi vindecare.
Alt sacrificiu - jertfa de mulţumire, era un animal din turmă – de parte bărbătească sau femeiască – fără cusur, care simboliza puritatea. Scopul jertfei de pace nu era de a face ispăşire pentru păcat, ci de a exprima mulţumire pentru grija fără egal şi plină de har a lui Dumnezeu. Şi aceasta era, de asemenea, o jertfă voluntară şi constituia atât un act de închinare, cât şi de părtăşie.
Poporului i s-a poruncit să aducă jertfa pentru păcate; această jertfă era un sacrificiu pentru păcatele comise fără voie, păcate care Îl nemulţumeau pe Dumnezeu. Aceste păcate erau numite de Dumnezeu păcate din neştiinţă. Existau diverse animale care trebuiau sacrificate pentru fiecare păcat. Aceste sacrificii determinau poporul să fie conştient de ceea ce însuşi Dumnezeu a considerat a fi păcat şi erau întrebuinţate pentru a-i învăţa şi pentru a-i călăuzi pe israeliţi pe calea lui Dumnezeu. Această jertfă nu era voluntară, ci era cerută tuturor: preoţilor, adunării, conducătorilor, precum şi tuturor persoanelor care făceau parte din poporul de rând.
Dumnezeu a poruncit poporului să aducă jertfa pentru vină, ispăşind astfel pentru păcate specifice, de care individul era pe deplin conştient. De asemenea, poporului i s-a poruncit să facă restituire dacă s-a întâmplat ca cineva să obţină, fie prin înşelăciune, fie prin neglijenţă, ceva care a aparţinut altcuiva.
Pe altar era un foc sfânt, care ardea continuu. În fiecare dimineaţă, preotul urma să îmbrace alte haine şi să arunce cenuşa într-un loc curat în afara taberei. Preotul trebuia să aducă lemne noi pe care să le pună pe foc pentru ca acesta să ardă continuu. Acest foc simboliza prezența eternă a lui Dumnezeu în mijlocul lor.
1. Poporul trebuia să aducă Domnului o jertfă a primelor lor roade (cap.2). Cum putem să aducem noi astăzi primele noastre roade lui Dumnezeu?
De obicei, ceea ce este cel mai bun dintr-o recoltă este ceea ce se recoltează prima dată. Dumnezeu aşteaptă din partea noastră tot ceea ce este mai bun. Dumnezeu vrea să-L punem pe primul loc în gândurile, timpul, activităţile şi dărniciile noastre. Puteţi solicita clasei dvs. o discuţie legată de modalităţile prin care putem să realizăm acest lucru, făcând observaţia că nu dorim niciodată să-I oferim lui Dumnezeu doar „ceea ce a rămas“ din timpul, energia sau resursele noastre.
2. Dumnezeu a dat îndrumări în privinţa jertfei de mulţumire (simbol al purităţii) care era o expresie a recunoştiinţei şi a aprecierii poporului faţă de El (Leviticul 3:1-17). Aţi avut vreodată în vedere faptul că recunoştinţa este o jertfă adusă lui Dumnezeu? Care sunt câteva dintre situaţiile în care se poate întâmpla acest fapt?
S-ar putea să pară dificil faptul de a avea o atitudine de mulţumire pe durata unei încercări, însă trebuie să fim mulţumitori şi în vremuri bune şi în vremuri grele. În 1 Tesaloniceni 5:18 scrie: „Mulţumiţi lui Dumnezeu pentru toate lucrurile“ (În varianta engleză a Bibliei formularea este „în toate lucrurile“, nu „pentru toate lucrurile“ – nota traducătorului). Este posibil a-L lăuda pe Dumnezeu în timpul unei încercări, deşi s-ar putea să nu fim în stare să fim mulţumitori pentru încercarea în sine. Întrebaţi clasa dvs. care va fi rezultatul când vom aduce jertfe de felul acesta, făcând şi observaţia, potrivit căreia, vom găsi o legătură mai profundă cu El şi binecuvântări mai mari, care vor urma. Dumnezeu răspunde la jertfa de laudă!
3. Sacrificarea animalelor era impusă, întrucât sângele era singura ispăşire pentru păcat. Chiar şi un păcat făcut din neştiinţă avea nevoie de o jertfă de sânge (Lev. 4:1-2). Şi totuşi, în Noul Testament, Dumnezeu a spus: „Deci, cine ştie să facă bine şi nu face, săvârşeşte un păcat!“ (Iacov 4:17). De ce nu mai trebuie ca noi, astăzi, să aducem jertfe pentru „păcatele noastre din neştiinţă?“
Sângele animalelor avea să prevestească Sângele lui Cristos, care urma să fie vărsat mai târziu. În timp ce supunerea faţă de legea jertfelor furniza ispăşire, totuşi, sângele animalelor nu era deloc suficient pentru desăvârşirea continuă a sfinţilor (vezi, Evrei 10:1). Ei aveau nevoie să aducă, din nou şi din nou, jertfe. Sângele lui Cristos are putere şi îi acoperă pe creştinii de azi, numai în afară de cazul în care ei păcătuiesc cu voia, ajungând astfel să calce legământul încheiat între Cristos şi ei înşişi.
4. Leviticul 5:5 arată că o persoană nu numai că era necesar să aducă o jertfă pentru păcat, dar era necesar să-şi mărturisească păcatul. De ce credeţi că mărturisirea este o parte esenţială a pocăinţei?
Mărturisirea, pe lângă faptul că arată înţelegerea vinei cuiva înaintea lui Dumnezeu, ne conduce la conştientizarea incomparabilei sfinţenii a lui Dumnezeu, furnizând umilinţa corespunzătoare înaintea Lui. Adeseori, mărturisirea va conduce la pocăinţă.
5. Esenţa versetului remarcă cu claritate nevoia de a restitui ceea ce a fost furat, delapidat sau distrus şi care era sau făcea parte din proprietatea altcuiva. Ştim că Dumnezeu ne iartă toate păcatele la mântuire. De ce este necesar să restituim?
Discuţia ar trebui să prezinte faptul potrivit căruia, atunci când recuperăm pierderea pe care am cauzat-o aproapelui nostru (vezi Fapte 24:16) facem dovada sincerităţii pocăinţei noastre. Acţiunea recuperării este de asemenea o mărturie înaintea necredincioşilor a schimbării inimii noastre, care a avut loc. Puteţi să solicitaţi clasei dvs. să relateze despre vremurile în care au făcut restituire şi despre binecuvântările pe care le-au primit.
6. Focul sfânt de pe altar a însemnat prezenţa statornică a lui Dumnezeu în mijlocul poporului. Ce anume era necesar să facă preotul în fiecare zi pentru a ţine vie flacăra (Lev. 6:8-13)? Cum putem noi să asemănăm aceasta cu umblarea noastră spirituală?
Era necesar ca preotul să-şi îmbrace veşmintele şi pantalonii de pânză şi să dea la o parte cenuşa de pe altar. După aceea, trebuia să îşi schimbe din nou hainele şi să scoată cenuşa în afara taberei într-un loc curat. Preotul trebuia să pună lemne pe altar în fiecare dimineaţă şi să pună jertfa pe altar, apoi să ardă grăsimea jertfelor de mulţumire. El nu trebuia să lase focul să se stingă, niciodată.
Focul este asemeni prezenţei lui Dumnezeu în vieţile noastre când suntem mântuiţi. Cereţi clasei dvs. să dezbată modul în care şi noi putem să păstrăm flacăra arzând. Discuţia ar putea să contureze faptul că şi noi s-ar putea să avem nevoie să curăţim neorânduiala acumulată din când în când. Este necesar să păstrăm curate vieţile noastre personale, dar şi să punem des „combustibil“ prin citirea Cuvântului lui Dumnezeu, având comuniune cu Domnul în rugăciune şi părtăşie cu fraţii în credinţă prin adunarea la un loc cu poporul lui Dumnezeu.
7. Care a fost scopul legănării jertfei? (Levitic 7:30-36)
Legănarea jertfei (sau darul legănat) avea drept scop asigurarea hranei pentru Aaron şi pentru preoţi. În Noul Testament, Dumnezeu de asemenea a asigurat susţinerea, pentru slujitorii Evangheliei, prin zeciuielile şi dărniciile poporului credincios (1 Corinteni 9:4-14). Solicitaţi grupului dvs. să dezvolte pentru zilele noastre o aplicaţie asemănătoare.
8. Jertfele şi darurile aduse constituiau o parte a învăţătorului, ca să ne înveţe căile lui Dumnezeu. Jertfele şi darurile puteau să devină ritualuri pentru cei care se angajau să le practice. Era important pentru copiii lui Israel să aibă în vedere semnificaţia acestor ritualuri. În ce fel ar fi posibil ca slujirea noastră faţă de Dumnezeu să devină superficială, având caracter de ritual? Cum putem să evităm această superficialitate?
Dacă pierdem din vedere „viziunea“ Evangheliei, atunci putem să devenim indiferenţi în slujirea noastră faţă de Dumnezeu. Trebuie să păstrăm vii ţelurile, scopurile şi dragostea care au aprins inimile noastre la începutul credinţei. Discutaţi modalităţile prin care s-ar putea să devenim indiferenţi şi modalităţile prin care putem să păstrăm prima noastră dragoste arzând.
Dumnezeu este sfânt, iar El aşteaptă din partea noastră ascultare şi consacrare. Deşi, în ceea ce ne priveşte, s-ar putea să facem sacrificii de sine, vom primi binecuvântare din belşug, onorându-L pe Dumnezeu cu o completă „jertfă vie“ (Romani 12:1).
%402x.svg){kind=icon}
%402x.svg){kind=icon}